Se cuvine să precizez, dintru început, că formula titlului, deși nu respectă celebra declarație făcută de Kennedy la Berlin, în 1963, este cea corectă, după cum m-au asigurat cunoscătorii limbii germane și ai dialectului berlinez. Și acum, povestea: sunt berlinez de aproape o lună, parte efemeră a unui loc care atrage și respinge, care e copleșitor și totuși lejer, care trebuie solicitat la maximum și care te obligă să-ți transformi fiecare zi într-o oportunitate de cunoaștere. Un loc al memoriei, un simbol al renașterii, un loc ce a bruscat istoria și a fost apoi strivit de aceasta, pentru a-și reveni și a continua să poarte tristețile și bucuriile oamenilor într-un fel care-i este propriu.
Orașul
De la ferestrele apartamentului din Gästehaus pot vedea, in fiecare dimineață, cum, dincolo de râul Spree, față în față cu Boden Museum, se schimbă garda polițiștilor din fața unei clădiri. Curiozitatea m-a mânat o dată să aflu ce instituție e acolo. De pe trotuarul opus celui ce trece prin fața clădirii, uniformele verzi ale polițiștilor scot parcă și mai tare în evidență pistoalele automate negre pe care le poartă la șold. Din când în când, cei doi mai schimbă câteva cuvinte. Se plimbă agale prin fața intrării în clădire, într-o pace de om venit la slujbă, ce contrastează teribil cu armele „din dotare”. Înțeleg de ce, imediat ce aflu că acolo se află apartamentul în care a locuit, până a deveni Cancelar al Germaniei, Angela Merkel. La etajul trei, unde e situat acesta, mama Cancelarului german este, cred, oricum liniștită.
Undeva, pe Unter den Linden, imediat după podul din spatele Domului și înainte de Marienkirche, niște trepte coboară, în partea stângă, până în buza râului. În parapet, într-un fel de demisol, se află Muzeul DDR. Anul trecut, se pare, a luat locul 1 în concursul muzeelor europene. De la intrare tronează Trabantul, unul dintre simbolurile comunismului nemțesc de tip sovietic. Copilăria în DDR, pionierii, distracția tinerilor, taberele de odihnă și de muncă, Partidul, Stasi, toate sunt redate acolo, într-un mod interactiv. Cel mai interesant exponat mi s-a părut a fi cel al unui apartament cu o cameră, pentru tinerii căsătoriți, în mărime naturală. Totul îmi amintește de blocurile noastre, alea despre care vorbesc mereu când invocă „binele de pe vremea lui Ceaușescu” pensionarii deveniți victime ale unei tranziții ce seamănă cu o poveste fără de sfârșit – bucătăria, sufrageria și toaleta, ca și obiectele specifice acestui spațiu care numai „domestic” nu e. În rest, o cameră de interogatoriu și instrumente de urmărire pe care aveam să le revăd și la Muzeul Stasi. Ieșirea din muzeu se poate face și printr-un restaurant în care se servesc produse din epoca DDR. Un american a tot întrebat despre fiecare dintre cele expuse în galantar și, la un moment dat, s-a lăsat pagubaș. Probabil a mâncat, până la urmă, la McDonald’s, simbolul globalizării și al capitalismului decadent.
În partea cealaltă a bulevardului, poate chiar în dreptul Ambasadei Rusiei, pe partea dreaptă, e o expoziție a Willy Brandt Stiftung. Pe numele său original Herbert Ernst Karl Frahm, a devenit membru al SPD din 1930, s-a remarcat ca jurnalist care s-a opus regimului nazist (fiind, ca atare, expatriat în 1938), a fost corespondent de presă la procesul de la Nürnberg, președinte al Partidului Social Democrat între 1964 și 1987 și Cancelar al Germaniei între 1969 și 1974. În 1971, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace. Ce-am putut observa, ca vizitator al expoziției, e faptul că foarte mulți tineri urmăreau, în sala de proiecție, un film biografic despre unul dintre oamenii politici care au jucat un rol decisiv în renașterea Germaniei denazificate.
Cred că foarte aproape de jumătatea distanței dintre Brandenburg și Alexanderplatz, într-un soi de careu format din Unter den Linden, Jurisclische Fakultät a Universității Humboldt, Catedrala St. Hedwig și Opera de Stat se află Bebelplatz. Când am trecut pe acolo, moda acoperea istoria: cortul pentru Fashion Week în Berlin tocmai se ridica. E locul în care, pe când se numea Opernplatz, studenții naziști au ars toate cărțile considerate indezirabile regimului lui Hitler. S-a întâmplat pe 10 mai 1933.
